Langa radacini noduroase de artari batrani, langa o banca de lemn putrezita de vremea rautacioasa, sub un cuib de randunele ce tocmai au iesit din ou, in fata unui ocean nemarginit, imi zidesc peretii sufletului, intr-un loc linistit.Pentru ca linistea interioara este sursa increderii in sine.
O aroma cunoscuta pluteste in aer si imi invadeaza simturile,parca e noua, parca e din toate timpurile,parca e de toamna; miros de iarba uscata, usor prafoasa, si totusi curata. O muzica romantica ma insoteste pretutindeni, o aud doar eu, si imi indeamna corpul la miscari suave de dans.Ma invadeza un romantism profund, deabia il pot tine in frau.Visez cu ochii deschisi, trag de mine sa redevin realista, dar romantisul e o boala grava, si tot recidiveaza.Versuri imi rasuna in ureche, acompaniate de o chitara pe fundal, poate si un pian.Buzele se misca usor , si cu toata stradania mea sa ma abtin, nu pot.Mai bine le acopar cu mana si cant in continuare…ma bucur de moment.Chiar daca in launtru meu fremata o stare de disconfort afectiv, s-a risipit in neant,s-a pierdut printre primele frunze cazute anul acesta.
Tanjeam cu ardoare dupa un camarad cel putin asemanator mie.Setea de mai multa compasiune din partea cuiva care sa nu imi fie dator prin sange ma devora. Dar...acum mi-a „adoptat” si mie cineva inima de copil, si m-a ajutat sa-mi termin de zidit casa sufletului.Pot sa revin la vechile obiceiuri, unul dintre ele tipic racilor: visarea, si mai apoi pierderea de sine intr-un univers perfect conturat si uitarea nimicurilor cotidiene.