Intre brazii inerti inzapeziti, langa un izvor termal aburind, in apropierea unui foc scanteind, imi caut linistea interioara, o caut si nu o mai gasesc.Simt mai mult decat pot sa inteleg, fremat mai mult decat cuget.
Am iesit in mijlocul naturii, am pasit incet dar sigur pana la nucul din curte, l-am plesnit in speranta ca imi descarc mania din interior, apoi alt copac, apoi altul, un soi de terapie sufleteasca prielnica pentru mine, barbara pentru natura. Imi e sila sa ma gandesc numai la necazuri, m-am saturat sa fiu ingradita de pesimisti sa vad numai probleme. Am obosit sa spun ca imi place viata, indiferent daca mananc caviar sau paine uscata. Nu mai vreau greseli absurde din disperare materiala.
Fericirea e o stare sufleteasca din ce in ce mai rar intalnita, cerem mult si nu dam nimic, ne limitam la un confort material de care ne-am putea lipsi.Ce inseamna sa fi fericit pana la urma? Nu oare sa ai liniste interioara, un fel de impacare cu propria-ti persoana, o familie care sa te iubeasca, si mici momente amuzante/ emotionante care dau un pic de culoare?Chiar daca in momentul asta am cam uitat si eu de emotia exaltanta pe care ti-o da fericirea am de gand sa ma intorc la ea chiar azi. Inca exista multa frumusete in jur, pacat ca multi au uitat sa admire, sa priveasca pur si simplu la lucrurile banale care le aduc un zambet: un om de zapada,o rochie noua, un batran amuzant costumat in mos craciun si multe alte nimicuri..dar (din pacate) noi nu mai reusim sa vedem dincolo de facturi, telefoane mobile si pc-uri.
Resemnarea in fata necazurilor duce la destramarea a tot ce e frumos, iti ia puterea de a mai lupta pentru tine si familia ta si ne transforma in niste marionete dramatice pe o scena prafoasa cu care se joaca papusarul numit soarta.
Pacat ca oamenii au pierdut naivitatea si increderea cu care poti sa reusesti sa fii fericit din/cu/pentru nimic, pur si simplu ca iti simti inima in piept batand, sau ca respiri aerul curat cand te plimbi printr-un parc.