Gerul imi ingheata picatura de pe obraz, vantul o ia la plimbare in zbor si o zdrobeste de primul copac adormit, mi-am ratat primul gand frumos de Craciun, nu am avut timp sa-l ascult. Traiesc o drama interioara sfasietoare pe care cred cu tarie ca o merit, dar dupa multe zbuciumari si fete triste, constat ca mi-am pierdut timpul. Nu o sa vina nimeni sa ma alinte, mangaie sau dezmierde dupa cele traite. Nu o sa ma felicite nimeni pentru felul cum privesc lucrurile sau sa constate ca mai sunt si oameni care simt roata vietii cum se intoarce chiar impotriva lor si ii zdrobeste si improsca cu reprosuri murdare. Datorita experientelor traite, ma simt mai matura cu fiecare zi, mai libera si increzatoare in ce voi face de maine cu viata mea. Admir de pe treptele maturizarii atemeporale, gandurile marete cu care imi proiectez viitorul, dansez cu fantasma proiectata de imaginatia mea pe un ritm aparte uzualului si ma duce pe un taram al reusitelor spirituale. Mi-am aruncat haina egoismului pentru o perioada si am fost incarcata de nimicuri care nu-mi apartin, o sa ma imbrac la loc si o sa-mi pun o protectie suplimentara in jurul implicarii emotionale la dramele altora.
Privesc pe geam picaturile reci de ploaie cum cad de pe frunzele vestejite, noroiul a uratit tot ce mai ramasese frumos dupa nopti geroase, stiu ca se apropie Craciunul si ar trebui sa scriu lucruri duioase, dar in momentul asta nu sunt in asentiment cu sarbatorile si nici nu am vreun regret cu privire la asta.